2. Condiţiile prealabile ale acţiunii umane
Numim mulţumire sau satisfacţie starea unei fiinţe umane care nu dă naştere şi nu poate da naştere nici unei acţiuni.
Omul care acţionează este dornic să substituie o stare de lucruri mai satisfăcătoare uneia mai puţin satisfăcătoare.
Mintea sa imaginează condiţii care-l satisfac mai mult, iar acţiunea sa urmăreşte producerea acestei stări preferabile.
Incitativul care îl împinge pe om să acţioneze este întotdeauna un disconfort.
Un om întru totul mulţumit cu starea de lucruri în care se găseşte n-ar avea nici un incitativ să schimbe lucrurile.
El n-ar avea nici aspiraţii nici dorinţe; el ar fi întru totul fericit.
El n-ar acţiona; el ar trăi pur şi simplu fără griji.
Dar pentru a-l determina pe un om să acţioneze,
doar disconfortul şi imaginea unei stări de lucruri mai satisfăcătoare n-ar fi suficiente.
Mai este necesară o a treia condiţie:
anticiparea faptului că un comportament deliberat va avea puterea să îndepărteze, sau cel puţin să reducă disconfortul resimţit.
În absenţa acestei condiţii nici o acţiune nu este fezabilă.
Omul trebuie să se resemneze în faţa inevitabilului.
El trebuie să se supună destinului.
Aceste sunt condiţiile generale ale acţiunii umane.